Scoala nr. 28 Dan Barbilian Constanta

Biografie Dan Barbilian

Matematicianul Dan Barbilian - Poetul Ion Barbu (19.03.1895 – 12.08.1961)

Dan Barbilian - matematician şi poet român (sub pseudonimul Ion Barbu, numele bunicului său) s-a născut la Câmpulung – Muscel, cursurile primare făcându-le la Câmpulung, Dămieneşti (Roman) şi Stâlpeni (Muscel), iar liceul la Piteşti, Câmpulung şi Bucureşti. Îndrăgostit de mic de matematică (gratie şi profesorului său din liceu Ion Banciu (1881 - 1940) pe care îl va lauda toată viaţa) este foarte apreciat cu ocazia unui concurs al Gazetei matematice de către Gheorghe Ţiţeica (1873 - 1939).

În 1914 intră la secţia de matematici a Facultăţii de Ştiinţe de la Universitatea din Bucureşti, având ca profesori pe Gheorghe Ţiţeica, Dimitrie Pompeiu (1873 - 1954), David Emmanuel (1854 - 1941), Traian Lalescu (1882 - 1929) şi Anton Davidoglu (1876 - 1958). Între 1916 – 1918 ia parte la război ca plutonier într-un regiment de pontonieri.

În 1918 revine la studii şi în 1920 este licenţiat în matematici, an în care redactează primele două lucrări matematice, urmate în 1921 de o încercare de axiomatizare a geometriei algebrice. Gheorghe Ţiţeica o apreciază anticipând gândurile şi preocupările ulterioare ale lui Barbilian pe care îl trimite cu o bursă la studii la Göttingen pentru specializare, unde profesa Edmond Landau (18877 - 1930), specialist în teoria numerelor, pe care însă Barbilian nu l-a plăcut ca profesor. Perioada Göttingen i-a „umplut sufletul de atmosfera curat ştiinţifică, misterioasă”, venit să se informeze acolo unde au profesat celebrităţi ale matematicii ca: Gauss (1777 - 1855), Riemann (1826 - 1866), Dirichlet (1805 - 1859), David Hilbert (1862 – 1943), Felix Klein (1849 - 1925), Hurwutz (1859 - 1909), Minkowski (1864 – 1909).

Reîntors în ţară în 1924, este numit în 1925 profesor suplinitor secundar al liceul din Giurgiu.În 1926 este chemat asistent la catedra lui Ţiţeica unde va funcţiona până în 1932, în paralel fiind şi profesor secundar la liceele „Spiru Haret” şi „Dimitrie Cantemir”.

În 1929 devine doctor în matematici la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti cu teza principală Reprezentarea canonică a adunării funcţiilor ipereliptice şi cu teza secundară Grupuri finite discontinue în faţa unei comisii formate din David Emmanuel, Dimitrie Pompeiu şi Gheorghe Ţiţeica.

În 1932 devine conferenţiar de matematici generale şi geometrie descriptivă, titularizat în 1935, pentru ca în 1938 să devină profesor titular la catedra de matematici elementare şi axiomatică. Ca profesor universitar va funcţiona la Facultatea de Ştiinţe până în 1959 când se îmbolnăveşte.

Apreciat în străinătate, a ţinut diferite conferinţe legate de preocupările sale la Hamburg sau Göttingen unde şi-a făcut prieteni printre reputaţii oameni de ştiinţă ai vremii.

Lucrările sale ştiinţifice (peste 100 de memorii şi articole şi peste 30 de conferinţe) înmănunchează preocupări şi rezultate remarcabile din domeniul geometriei, în special al geometriei algebrice, din cel al algebrei moderne, sau din domeniul axiomatizării ştiinţelor deductive. Studiile sale numeroase şi remarcabile asupra metrizării unor mulţimi (pe care el le-a numit geometrii oscilante) au condus la introducerea unor spaţii denumite ulterior Spaţii Barbilian sau Geometrie Barbilian . A extins unele rezultate ale lui Galois (1811 - 1832). A arătat că ipoteza relaţiei de perpendicularitate este absolut suficientă pentru reducerea geometriilor Hilbert – Lendemann la cea a lui Lobacevski (1937). Tot aici a dat pentru prima dată un sistem de axiome (şapte la număr) consistent şi categoric pentru geometriile Hilbert – Lendemann. A generalizat noţiunea binară de diviziune echianarmonică şi a introdus analogia teoriei figurilor echiproiective, arătând totodată că orice corelaţie din spaţiu admite o generare discontinuă, cu ajutorul unei construcţii cinematice. A generalizat conceptul de nilpotenţă şi multe alte idei şi concepte algebrice.

Opera sa ştiinţifică, bogată cantitativ dar mai ales calitativ, va influenţa timpurile. Preocupările sale au lăsat multe probleme deschise şi mulţi matematicieni străini şi români au pornit la studiu în domeniile deschise de Barbilian.

Atât în poezie cât şi în matematică, Barbilian a rămas ca o figură aparte. Mintea scăpărătoare, intelectual de înaltă clasă, Barbilian avea un verb care ustura, uneori prea mult, dar şi atunci el rămânea matematicianul poet, omul de cultură vast, cu o imaginaţie fecundă, puţin firească. Discuţiile sale erau pline de perle şi dacă cineva ar fi putut să-i urmărească spontaneitatea şi mai ales s-o consemneze, ar fi putut aduna la un loc idei şi răspunsuri dintre cele mai variate, ele însele perle ale literaturii.

Ca profesor, a fost apreciat şi admirat de unii şi contestat de alţii din diverse motive. El a rămas în ştiinţă şi cultură ca un reper la care se fac referinţe dintre cele mai diverse, opera matematică constituind un nesecat izvor de idei pentru cercetările viitoare.

În anul 1928, într-un articol din Universul literar Barbilian dă o definiţie sugestivă geometriei diferenţiale şi anume: „Ca să ţineţi o idee despre obiectul ramurii acesteia de matematici, închipuiţi-vă o tablă mare de zinc. Un soare permanent ar îndoi-o, încălzind-o, faţa de zinc ia forma unei suprafeţe mai complicate. Geometria diferenţială studiază deformările de linii şi măsuri într-un rotocol foarte mic din acea suprafaţă. Lucrurile se prezintă acolo mai simplu. Din studiul acesta local, rezultă mai multe consecinţe pentru suprafaţa întreagă”.

Odată, la un examen, Barbilian dădea un verdict după o logică implacabilă spunând ”Mulţumesc domnişoară. Ai învăţat!… Dar Dumnezeu nu ţi-a binecuvântat această învăţătură. Nu-ţi este iertat dumitale să nu ştii ce este rangul unei matrice. După cum într-un produs e de ajuns ca unul din factori să fie zero ca întreg produsul să fie nul, tot astfel anumite răspunsuri date anulează toată ştiinţa dumitale!…”

Pornind de la teorema lui Pompeiu de geometrie elementară care spune că „distanţele de la un punct la cele trei vârfuri ale unui triunghi echilateral sunt laturile unui triunghi”, Barbilian a elaborat un interesant memoriu intitulat Excurs über Die Dreieck (Die Hilbert – Lindemannschen Geometrie). A publicat articole despre Ţiţeica(1928, 1939) şi Pompeiu (1932, 1937). Vorbind despre matematică şi poezie, Barbilian sublinia că: „Matematicile pun în joc puteri sufleteşti care nu sunt mult diferite de cele solicitate de poezie şi arte”.

Se spune că după război când nu prea găseau mulţi cu ce să se încălzească acasă, se întâmpla ca la cursurile lui Dan Barbilian să asiste şi alte persoane decât studenţii matematicieni, acestea intrând în aula universitară cu singurul scop să stea la căldură. La un astfel de curs, Barbilian avea nevoie în expunere de noţiunea de grup pe are orice student la matematică ar fi trebuit să o ştie. I-a cerut unei persoane din sală să dea definiţia. Cum acesta a rămas mut la adresarea întrebării, un vecin, student matematician, a încercat să-i motiveze neştiinţa prin neapartenenţa la acea facultate la care Barbilian a replicat: „Bine, bine, nu este student la matematică, dar trebuie să ştie ce este măcar grupul!”